Lenuţa Popa

REZUMAT

Tiroidita cronică limfocitară, numită în cele ce urmează tiroidită autoimună (TA), este considerată, alături de diabetul zaharat tip 1 (DZ1), cea mai frecventă boală autoimună. Din punct de vedere etiopatogenetic, este o boală complexă determinată de efectele combinate ale polimorfi smelor genelor HLA clasa II şi ale genelor non-HLA: CTLA-4, PTPN22, AIRE şi/sau FoxP3, gene implicate în realizarea sinapselor imunologice, activarea limfocitului T şi imunoreglare. TA poate fi considerată un model de boala autoimună mediată celular şi umoral. Se descriu astfel cel puţin două forme clinice şi patogenetice diferite de boală: tiroidita Hashimoto (TH) caracterizată prin creşterea rapidă în volum a glandei tiroide şi, la polul opus, tiroidita atrofi că cu hipotiroidism spontan primar (aşa-numitul mixedem primar), în care volumul glandei tiroide este, de la caz la caz, doar uşor crescut, normal sau redus. Evoluţia TA la copii se caracterizează prin remisia spontană a hipotiroidismului atribuită caracterului autolimitat al TH în unele cazuri sau insufi cienţă tiroidiană ireversibilă, consecinţă a atrofi ei şi fi brozei glandulare în alte cazuri. TA se poate asocia cu una sau mai multe boli autoimune endocrine sau neendocrine. Înţelegerea etiopatogenezei şi caracteristicilor clinice ale acestei boli endocrine este deosebit de importantă pentru intervenţia terapeutică promptă, necesară în scopul prevenirii efectelor hipotiroidismului autoimun asupra proceselor de creştere şi dezvoltare la copii şi adolescenţi.

Cuvinte cheie: tiroidita autoimună, hipotiroidism, boli asociate, copii şi adolescenţi

Full text | PDF